Povestea emoționantă a fondatorului Shaormeria Băneasa: “La 14 ani m-am făcut covrigar, apoi eram plătit cu ziua la Costinești!”

• Interviul cu Gigel Păuneț poate fi citit integral în numărul din martie al revistei I AM SPORT Magazine, disponibilă în magazinele Inmedio din toată țara.

Fondatorul lanțului de fast food nu se ferește să vorbească despre greutățile de care s-a lovit, dar tratează totul cu zâmbetul pe buze.

Domnule Păuneț, când și cum a început totul pentru dumneavoastră?
La 14 ani m-am angajat covrigar. Recunosc că de mic am avut patima jocurilor de noroc. Apăruseră tot felul de jocuri cu aparate, păcănele, poker, era o sală pe la Gara Basarab. Stăteam acolo toată ziua să mă joc. Patronul sălii avea și o covrigărie și într-o zi m-a întrebat dacă vreau să mă angajeze la covrigărie, să nu mai stau degeaba toată ziua și să mă joc.

Și ați acceptat…
Da! Mi-a zis să vin a doua zi la 05:30 că mă învață patiserie. Când am ajuns, m-a băgat direct la treabă pe patiserie pentru că nu era nimeni pe post în acel moment. M-a transformat din copilul sălii de jocuri în angajat. M-a învățat o meserie. Vreau să îi mulțumesc pe această cale! Mereu am mulțumit familiei Șapera, o familie de machedoni. La timpul acela, machedonii aveau cam tot ce însemna patiserii, gogoșerii etc.

Ați rămas să lucrați la covrigărie?
Da! Am învățat să fiu modelator, cocător și chiar m-am descurcat foarte bine. Mi-a plăcut această meserie, am iubit-o. Când iubești o meserie și o faci cu toată ființa ta, încerci să fii cel mai bun.

Cum ați făcut trecerea de la covrigărie la shaormerie?
Prin 2006, domnul despre care v-am povestit mi-a spus că are nevoie de un covrigar la Costinești. Am acceptat și mă plătea la zi. Mi-au convenit banii pe care mi-i dădea și am adus un băiat în locul meu la covrigăria din București. La locația din București eram trei angajați în total, iar patronul ne lăsase nouă covrigăria sa ne ocupăm total de ea și să luăm din profit. Deci acolo nu mai eram angajat simplu. Mă rog, la Costinești, covrigăria nu prea mergea, dar patronul avea și shaormerie tot acolo. Nu prea aveam ce să fac, așa că am tot stat pe lângă un arab care lucra la shaormerie și am început să învăț cum se face shaorma. Atunci mi-am dat seama pentru prima oară că vreau să am și eu o shaormerie a mea. Mă gândeam că poate, cine știe?, vreodată în viața mea voi avea și eu o shaormerie. După șase ani am reușit, în 2012.

Ați strâns banii în tot acel timp?
Nu, nu am pus bani deoparte pentru că jucam toți banii pe care îi câștigam. În 2012 am luat spațiul pe care îl avem și acum, cel de la Autogării, pe colț. O cunoștință avea acolo un chioșc. I-am zis să-mi dea mie spațiul și că îi cumpăr cu 3.000 de dolari toată marfa la preț de vânzare, nu de achiziție. Eu nu aveam niciun ban! (râde) Bine, nici el nu a vrut.

Ce ați făcut?
Spre norocul meu, avea acolo o vânzătoare, doamna Mariana, care lucrase și la mine o perioadă de timp, o cunoșteam. Am rugat-o să mă anunțe dacă omul se hotărăște până la urmă să vândă. După trei săptămâni, m-a sunat doamna Mariana pentru că băiatul acela voia să renunțe. M-am dus direct la proprietar și am închiriat spațiul comercial.

Deci aveați ceva bani…
Nu aveam nimic, a fost bluf! Urcăte în tren și vezi unde te duce viața. Am semnat, am făcut firmă. Aveam o mașină Skoda Octavia. M-am dus la șeful soției mele, care ne era și prieten, și m-am împrumutat 5.000 de euro. Am lăsat mașina garanție. Cu acei bani am amenajat.

V-au ajuns banii?
Nu prea. Mai făceam de la covrigărie și mai completam de o faianță, de un material. Într-un final, am reușit să amenajez spațiul, dar nu aveam bani de utilaje. Atunci m-a ajutat șeful meu de la covrigărie, a vorbit cu un prieten de-ai lui care tocmai închisese un fast food. Șeful meu a garantat pentru mine că voi plăti aparatura pe care o iau. Am notat seriile de la aparate pe o foaie de mână, am făcut un angajament de plată. Trebuia să îi plătesc 3.000 de dolari în două luni. Am reușit să-i dau toți banii în zece zile.

Când ați început să dezvoltați serios business-ul?
În perioada pandemiei! Am avut un mare plus cu locațiile stradale pentru că am vândut la geam versus cei care aveau spații mari și închise, prin mall-uri. În perioada aceea leam luat foarte mult din vânzarea lor. Am simțit valul și am făcut rapid un plan de dezvoltare. M-am lăsat și de păcănele și îmi veneau bani mult mai mulți.

Cât a produs cel mai mult o singură locație într-o lună?
În jur de 20.000 de euro profit, dar este și mult de muncă și de plată către angajați, bugete de stat și așa mai departe.

Ideea de franciză cum v-a venit?
Imediat după pandemie am avut un hype foarte mare, toată lumea vorbea despre Shaormeria Băneasa și am ales să dau francize. Am angajat o firmă specializată.

Cum reușiți să vă păstrați avantajele în fața concurenței?
Trebuie să ne adaptăm. Tinerii sunt foarte dezvoltați față de cum eram noi și trebuie să ținem pasul. Caut să venim mereu cu ceva nou. De asta merg constant la târguri specializate din străinătate, să văd noi tendințe, gust sosuri, preparate etc. Îmi doresc ca brandul Shaormeria Băneasa să nu se limiteze doar la shaorma. Vreau să avem și burgeri, și meniuri specializate pentru copii, ceva în genul Happy Meal de la McDonald’s. Vreau să avansăm în această direcție.

Ce salariu poate câștiga un shaormar bun?
Poate să ajungă și la 2.000 de euro pe lună, dar să aibă și atribuțiuni de șef de locație. Să facă și raportări, organizare.

Ce urmăriți când faceți angajări?
Dacă îmi spune că a lucrat în 30 de locuri, nu e un plus, clar. Discut foarte mult cu oamenii care vor să se angajeze la noi, pentru că e foarte important să avem un client service impecabil. Apoi, desigur, trebuie să dea proba practică. Vreau să văd cum taie la cuțit, cum servește, ce igienă are în timpul procesului.

Shaormeria Băneasa a sponsorizat echipa de fotbal Rapid București. Ceea ce înseamnă foarte mulți bani. Din ce știu, a fost un contract de 250.000 de euro. De ce ați luat această decizie?
Cam pe acolo a fost, da, dar pe un contract de doi ani. Am vrut să fiu primul din zona noastră de business care intră la o echipă mare de fotbal. Am vrut să iasă puternic în evidență brandul nostru. Niciun alt fast-food nu a mai fost pe tricourile unei echipe de Liga 1.

Sunteți și suporter al giuleștenilor?
Nu, cu toate că am locuit în Giulești și mama tot acolo stă. Nu pot spune că sunt suporter. Nu este exclus ca în viitor să vedeți că ajutăm și alte echipe din Liga 1.

Care este obiectivul dumneavoastră pentru 2026?
Obiectivul nostru principal este să fim bine organizați la Beach, Please! Festival, vom fi acolo 52 de zile și vom avea două locații. Trebuie să construim cazarea personalului, pentru că vom avea în jur de 50 de oameni. Al doilea obiectiv este să găsim un spațiu comercial pentru a face o locație mare unde să se poate mânca și steak-uri, să fie restaurant.

Festivalul este la Costinești, unde ați mers covrigar și nu prea v-a ieșit. Acum vă întoarceți la cu totul alt nivel.
Am avut și o covrigărie acolo și am dat faliment cu ea! Am zis că nu mai calc în Costinești nici măcar în calitate de turist. Nu mai suport stațiunea (râde). Mai dai și rateuri, e normal. Important e să fii pe plus atunci când tragi linie. Cred foarte mult în proiectul nostru de la Beach, Please!.