Durere fără margini! Prima reacție a fiicei lui Horia Moculescu după moartea marelui compozitor
Galerie foto (1 fotografii): Durere fără margini! Prima reacție a fiicei lui Horia Moculescu după moartea marelui compozitor
Ene Valentina | Publicat: 12.11.2025 12:58 | Actualizat: 12.11.2025 13:06
Lumea artistică este zguduită de vestea morții marelui compozitor Horia Moculescu, iar printre cei mai afectați se numără fiica sa, Nidia, care a postat un mesaj sfâșietor imediat după decesul tatălui ei.
Devastată de pierdere, tânăra a împărtășit public durerea copleșitoare pe care o trăiește, transformând cuvintele într-o confesiune cutremurătoare, care a făcut înconjurul rețelelor sociale.
Nidia Moculescu, prima reacție după moartea tatălui său
Nidia a fost alături de tatăl ei până în ultima clipă. De mai multe zile, Horia Moculescu se afla internat în stare gravă la spital, fiind intubat și supravegheat continuu. Moartea acestuia, la vârsta de 88 de ani, a venit ca un șoc, chiar dacă familia știa că starea sa era critică.
Răpusă de durere, aceasta a transmis un mesaj dureros după momentul în care a aflat că părintele ei s-a stins din viață.
„Mă sufocă și mă strânge lumea, Tată! Nu pot să respir. Nu știu să trăiesc. Erai aerul meu. Erai drumul meu. Trimite-mi tăticule o singură bătaie de inimă care să nu mai muște din mine când și pianul tău plânge și fiecare notă te întreabă: unde ești? Când vii?… Erai zâmbetul meu… Tu erai viața, lumina mea. Și acum, fără tine, sunt o fiică ruptă din trupul lumii. Sunt o strigare fără de rost care nu mai are ecou.
Îți amintești cum îmi spuneai că sunt puternică? Că am în mine seva ta? Că voi înflori chiar și în iarnă? Ai greșit, Tată. Eu nu sunt puternică. Eu sunt frântă. Sunt o frunză smulsă de vântul durerii. Sunt o fiică care nu mai știe să fie. Și te caut în fiecare colț de tăcere, în fiecare adiere, în fiecare vis. Dar nu te mai găsesc. Și mă întreb: cum să trăiesc fără tine? Cum să învăț Tată asta…. M-ai învățat atâtea, tată, dar un singur lucru nu ai reușit… cum să mă faci să trăiesc fără tine… Cum să mai văd lumea, când ochii mei, de fapt ochii tăi, sunt orbi în fața lumii?
Cum să mai vorbesc când gura mea, tot moștenirea ta, nu mai poate decât să urle? Mi-ai fost Totul. Ai fost rădăcina, coroana, cerul și pământul meu. Și acum… acum sunt doar copila ta căzută, cu genunchii zdreliți de durere, cu sufletul în zdrențe, cu inima în gol.
Tăticule, dacă mă auzi, trimite-mi un semn. Da-mi un semn din tăria ta, că eu nu mai pot. Nu mai pot! Trimite-mi tăticule, te implor, un acord care să nu sune a despărțire, o armonie care să mă țină dreaptă când lacrima apasă pe pedale, când vinilul lumii s-a zgâriat, iar muzica ta se tânguie pe repetiție, ca o rugăciune fără răspuns…
Tu ai fost stejarul meu. Rădăcina mea. Trunchiul care m-a ținut dreaptă când viața mă lovea cu furtuni. Umbra ta era adăpostul meu. Frunza ta era speranța mea. Iar acum… acum ai căzut. Și eu cad cu tine… Într-un hău… și fără lumină. Fiica ta. Cea care cade. Cea care te strigă. Cea care nu știe cum să trăiască fără stejarul ei…”, a scris Nidia, răpusă de durere, pe un grup de prieteni.
Adaugă comentariu
Pentru a comenta, trebuie să fii logat. Dacă ai deja un cont, intră în cont aici. Daca nu ai cont, click aici pentru a crea un cont nou.
Cele mai citite
